Puțini români știu că ARO-ul a fost exportat în 107 țări și că în anii ’80 era considerat cel mai bun vehicul terestru pentru deșert, fiind preferat de armata franceză în locul propriilor Peugeot pentru misiunile din Sahara.
Povestea începe în 1957, când regimul comunist decide construirea unui vehicul militar românesc. Locația: Câmpulung Muscel, un orășel la poalele Făgărașului cu tradiție în prelucrarea lemnului, nu în metalurgie. Nimeni nu credea că se poate.
Primul prototip – IMS-57 – iese din hală pe 5 noiembrie 1957. Motor de 2.5 litri împrumutat de la GAZ-69 sovietic, caroserie de tablă sudate manual, patru roți motrice. Arăta brut, primitiv. Dar funcționa perfect pe drumurile distruse ale României.
“Tatăl meu a lucrat ca sudurist la ARO între 1960-1995,” povestește Mihai Popescu, 63 de ani. “Spunea că fiecare mașină era sudată manual, fără roboți. O echipă de 8 oameni făcea o caroserie pe zi. Muncă de ceasornicar cu tablă de 2 milimetri.”
Cifre impresionante: între 1957-2006, fabrica ARO a produs peste 380.000 de vehicule. În perioada de vârf (1975-1989), ieșeau din fabrică zilnic 140 de mașini. Lucrau simultan 11.000 de angajați în trei schimburi. ARO-ul se producea în 47 de variante: civilă, militară, ambulanță, pompieri, poliție, off-road.
Modelul legendar – ARO 240 – apare în 1972. Motor de 2.5 litri benzină cu 75 CP, transmisie manuală 4+1, tracțiune 4×4 cu diferențial blocabil, suspensie cu arcuri. Consumul: 15 litri la 100 km. Viteza maximă: 120 km/h. Dar magia era în rezistență: putea merge 300.000 km fără reparații capitale.
Programul de fabricație era sovietic: trezirea la 6 dimineața, începerea lucrului la 7:00, pauză de prânz 30 de minute, lucru până la 16:00. Sâmbăta – muncă obligatorie când erau comenzi de export. Norma: fiecare muncitor trebuia să finalizeze operațiunea lui pe 18 mașini pe schimb.
Tehnologia era rudimentară dar eficientă: sudură electrică manuală, vopsire prin imersie în bai de vopsea, asamblare cu șurubelnițe și chei. Fără roboți, fără automatizări. Totul făcut de mână. Calitatea depindea de priceperea omului, nu de precizia robotului.
Exportul a explodat în anii ’70. ARO-ul mergea perfect în Africa – rezista la nisip, praf, căldură de 50°C, combustibil prost. Era simplu de reparat – orice mecanic cu cheie franceză putea interveni. Prețul era de 3 ori mai mic decât Land Rover sau Toyota.
Armata franceză a cumpărat 1.200 de ARO-uri pentru Legiunea Străină în 1982. Testele în Sahara au fost decisive: ARO a mers 5.000 km fără pană, în timp ce Peugeot P4 se înfunda în nisip după 2.000 km. Francezii au comandat imediat încă 2.000.
În 1985, ARO cucerește Raliul Paris-Dakar. Echipajul român cu ARO 10 modificat termină pe locul 8 la general și locul 1 în categoria vehiculelor sub 2.5 tone. O senzație – un jeep comunist bate Mercedes, Toyota și Mitsubishi pe cel mai dur raliu din lume.
Perioada de glorie: 1975-1989. Se exportau anual peste 40.000 de ARO-uri. Clienți: Algeria, Egipt, Libia, Irak, Nigeria, Camerun, Franța, Portugalia, Grecia, chiar și Cuba. Ceaușescu mergea cu ARO modificat la vânătoare – spunea că e “mașina poporului care merge peste tot”.
După 1990, dezastrul. Fabrica pierde comenzile din Orientul Mijlociu (războaie), Africa (sărăcie), Europa (concurență occidentală). Calitatea scade – muncitorii buni pleacă, investițiile dispar. Producția cade la 5.000 pe an în 1995, apoi la 1.000 în 2000.
În 2006, ARO Câmpulung își închide definitiv porțile. Ultimul ARO iese din fabrică pe 18 septembrie 2006 – un model 244 verde militar. Muncitorii plâng. 11.000 de oameni pierd locurile de muncă. Orașul Câmpulung intră în declin economic.
Astăzi, hala de producție este abandonată. Scaunele de asamblare ruginesc. Benzile transportoare sunt oprite. Dar în Africa, ARO-urile din anii ’80 încă merg. Mecanici din Nigeria le repară cu piese improvizate. În Algeria, armata încă folosește 400 de ARO-uri funcționale.
Te-ai întrebat vreodată cum arată succesul românesc? Un jeep fabricat într-un orășel de munte, care a ajuns în 107 țări și a concurat cu Toyota pe cele mai dure terenuri din lume.
Un jurnalist francez nota în 1984: “Am testat ARO 244 în Sahara. Este cel mai robust vehicul 4×4 sub 10.000 de dolari. Românii au construit o mașină simplă, fiabilă, reparabilă. În Africa, asta valorează mai mult decât luxul german.”
Peste 18 ani de la închidere, întâlnind pe stradă un ARO vechi de 40 de ani – rugina pe aripi, zgomotul motor familiar, fumul albastru la evacuare – simți nostalgie. Nu era perfectă mașina. Avea defecte, consuma, era spartană. Dar mergea peste tot, se repara cu sârmă și sudură și dura o veșnicie. Era românească – făcută să supraviețuiască, nu să impresioneze. Un simbol al industriei comuniste care, contra tuturor așteptărilor, a reușit să producă ceva care funcționa cu adevărat.
