Furturile continue, atat din partea angajatilor, care erau lasati sa fure cu o mana de directorii care furau cu doua maini, cat si furturile conducerii, lipsa unui management gandit pentru dezvoltare si totalul dezinteres al autoritatilor statului fata de ARO, au dus in cele din urma la acumularea de datorii uriase: de ordinul miliardelor de lei.
O parte din datorii erau insa platite de guvernul PDSR din bani publici, pentru ca erau interesati direct de banii care le veneau de la Campulung. In 1996 insa, guvernarea s-a schimbat. Si “conducta de bani” a fostului PSD a fost oprita. Moment in care la ARO au aparut primele semne de colaps.
Firmele de apartament, adica dealerii, ai caror patroni au devenit intre timp niste miliardari veritabili, si-au dat seama ca daca ARO nu continua sa produca masini, si ei vor da faliment in curand. Asadar, la ARO au avut loc niste schimbari. Dealerii, care erau mult mai puternici si mai bogati decat uzina, au inceput sa crediteze fabrica pentru a putea continua fabricarea masinilor. Adica au imprumutat uzina ARO cu destui bani incat sa poata plati salarii si sa cumpere materie prima. Chiar si asa, numarul angajatilor de la ARO s-a micsorat de la 12.000 in 1989, la numai 8.000 in 1996.
Dealerii puneau la dispozitia conducerii ARO suficienti bani ca sa continue productia, in timp ce ei vindeau automobilele produse cu profituri imense. A fost insa o ultima tentativa de sustinere a fabricii, pentru ca la sfarsitul anilor ’90 lumea incepuse sa “guste” masinile second-hand din strainatate si vanzarile nu mai erau la fel de mari.
