Istoria singurului autoturism 100% românesc este ca o poveste de dragoste. Începe frumos, se complică odată cu timpul, pentru ca în final să rămână doar amintirile. „Adevărul” recompune filmul eşecului.
În cei 49 de ani de activitate, uzina Aro Câmpulung Muscel a produs peste 380.000 de autoturisme. În anii ’70, Aro era a patra maşină de teren ca performanţe din toată lumea. Traseul de la glorie la ruine e presărat cu de toate: încremenirea tehnologică de dinainte de Revoluţie, căpuşarea sistematică din anii ’90 şi privatizarea cu autodistrugere programată din preajma aderării României la structurile europene.
Înainte de Aro a fost IMS. În 1957, primele autovehicule produse de uzina argeşeană au fost IMS 57 – copii destul de fidele ale GAZ-ului rusesc. 15 ani mai târziu a apărut primul Aro proiectat şi produs în totalitate de inginerii români. Marian Bădiţă a fost inginer de concepţie la maşina 100% românească. „Am proiectat Aro 24 din bară în bară. Ne-am inspirat după Fiatul Campagnola. Pe atunci, maşina noastră era pe locul patru în lume la capitolul autoturisme de teren, conform revistelor de specialitate ale timpului. Clasamentele se făceau ţinând cont de cifrele de vânzări şi de aria de extindere în lume. Aro venea după Jeep-ul american, Land Rover-ul britanic şi Toyota japoneză”.
Înainte de Aro a fost IMS. În 1957, primele autovehicule produse de uzina argeşeană au fost IMS 57 – copii destul de fidele ale GAZ-ului rusesc. 15 ani mai târziu a apărut primul Aro proiectat şi produs în totalitate de inginerii români. Marian Bădiţă a fost inginer de concepţie la maşina 100% românească. „Am proiectat Aro 24 din bară în bară. Ne-am inspirat după Fiatul Campagnola.
Pe atunci, maşina noastră era pe locul patru în lume la capitolul autoturisme de teren, conform revistelor de specialitate ale timpului. Clasamentele se făceau ţinând cont de cifrele de vânzări şi de aria de extindere în lume. Aro venea după Jeep-ul american, Land Rover-ul britanic şi Toyota japoneză”.
CULTURA ARO ÎNCEPEA DE LA ŞOIMII PATRIEI
Aro se vindea în Africa, America de Sud (Columbia a importat cele mai multe maşini Aro), în Europa (cu precădere în Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană), în ţările arabe, SUA, Canada. Practic, din trei maşini care ieşeau pe poarta fabricii, două mergeau la export. Colaborarea cu Statele Unite ale Americii a început în anii ’70. Americanilor le-a plăcut designul dur al Aro şi chiar au trimis motoare Ford, pentru ca inginerii români să înveţe să producă motoare mai performante.
Aro, o maşină pentru oameni amărâţi
Cum Aro era exportat în peste 100 de ţări, muncitorii români erau adesea trimişi peste hotare pentru a-i instrui pe străini cum funcţionează şi cum se repară motoarele Aro. În Italia era montat cel mai performant Aro din istoria acestei mărci. Românii trimiteau caroseria şi şasiul, iar motoarele ataşate de italieni erau de la fabrica Volkswagen.
În 1976 a fost creat Institutul de subingineri – o clădire lipită de fabrică, unde muncitorii se şcoleau după orele de program. Dar până la institut, copiii şi tinerii erau educaţi în „cultura Aro”. Ion Cotescu, fost mecanic auto montor la Aro, astăzi ajuns vânzător de ziare, îşi aminteşte: „De la «şoimii patriei», din grădiniţă, te educau ca viitor muncitor la Aro. Se ducea directorul Naghi la grădiniţe şi copiii cântau şi se jucau cu maşinuţe Aro făcute din lemn”.
60% din populaţia activă a oraşului lucra la uzină, adică 12.000 de oameni. Restul lucrau în minele de cărbune din comunele limitrofe. Cotescu îşi aminteşte prima zi de lucru la Aro: „Am fost primit, la fel ca fiecare muncitor nou, de directorul general Victor Naghi, care mi-a arătat ce scria la intrarea în fabrică: «Cea mai înaltă facultate e uzina». Directorul Naghi a zis: «De acum asta e casa ta». Am început cu 1.400 de lei salariu şi am ajuns la 3.000 de lei. Directorul avea cam 6.000 de lei, dar erau muncitori care câştigau mai mult ca directorul”.
CEAUŞEŞTII, FRÂNA MAŞINII NOASTRE DE TEREN
Până la Revoluţie, Aro producea între 13.000 şi 20.000 de maşini pe an. Numărul a crescut odată cu megalomania lui Ceauşescu, atingând apogeul în 1989. Desigur, calitatea a a scăzut, împrospătarea tehnologiei de fabricare a fost sistată, piesele greşite nu mai erau trecute ca rebuturi, ci erau folosite în producţie. Aurel Dordea, director la Aro în perioada de apus a fabricii, 2001-2003, spune că uzina a încetat să mai aibă viitor cu începere din anii ’80: „Motivul principal pentru care a căzut Aro este că fabricile de automobile străine au avansat la o tehnologie superioară, iar noi aveam tehnologie de anii ’50.
Trenul l-am pierdut în perioada anilor ’85-’86 când aveam pregătit un automobil nou, gen Nissan Terano, erau şi probele făcute, tot. Dar directorii de atunci au tot plimbat proiectul pe la Ceauşescu, au tot amânat, şi nu s-a mai făcut. Dacă o făceam, eram obligaţi să schimbăm şi tehnologia. Am rămas la maşina veche şi odată cu asta la tehnologia veche”.
Citeste mai mult pe: adevarul.ro
