Într-o iarnă cumplită, 4 maşini ARO au escaladat Munţii Salonicului cu echipa care a reparat releul de televiziune – ARO 4×4

Într-o iarnă cumplită, 4 maşini ARO au escaladat Munţii Salonicului cu echipa care a reparat releul de televiziune

Întâmplări cu tehnicianul Costică Ciovică, în cartea “O maşină străbate lumea” • Dintre toate maşinile, numai ARO reuşise să înfrunte nămeţii până în vârful muntelui şi să ducă la destinaţie echipa de meşteri, pentru repararea releului avariat de viscol • Timp de două săptămâni, televiziunea elenă a prezentat secvenţe din aventura maşinilor româneşti pe crestele înzăpezite, filmată de reporterii care au însoţit echipa de intervenţie.

Programul matinal de la Sofia al lui M 461 şi eroii secvenţelor palpitante de la televiziunea din Salonic sunt întâmplări povestite de Constantin Ciovică, şeful grupei de control Montaj General, omul care a însoţit din 1968 maşinile noastre pe drumurile din Balcani. Au fost printre primele loturi livrate peste hotare. Timp de doi ani, între 1968-1970, a acordat asistenţă tehnică, împreună cu încă trei colegi, pentru cele 3.000 de maşini tip M 461. Cel mai mult a stat în partea de Sud-Est, la Haskova, nu departe de graniţa bulgaro-turcă. Acolo a putut să constate cât de apreciate erau cele fabricate la Câmpulung Muscel, fiind folosite la variate şi grele activităţi din agricultură, asigurând, totodată, aprovizionarea pe cele mai dificile rute.

Tehnicianul de la ARO, şofer de serviciu la Sofia, pentru cei de la Wartburg, Jug, Trabant şi GAZ

…Era în vara anului 1970, când, după sute de kilometri, în care dorul de casă, de meleagurile natale, de cei dragi l-au făcut să uite de oboseală, conducând ziua ori noaptea, spre a ajunge cât mai degrabă. Constantin Ciovică a oprit maşina chiar la poarta principală a întreprinderii. Ora fiind întârziată, apariţia „fiului rătăcitor” i-a nedumerit pe cei de la intrare. Paznicul Gheorghilaş, om în preajma pensionării, s-a arătat nemulţumit de insistenţele claxonului.

-Ia să vedem cine-o mai fi la ora asta!, se adresă morocănos ofiţerului de serviciu.

-Ce maşină e?

-Parcă e ARO, dar nu pare de-al nostru. Văd eu acum…

-Lasă, nene, că merg eu, a hotărât omul cu banderolă roşie, îndreptându-se spre maşină şi salutând de departe.

-Bună seara.

-Bună, dar ce naiba, că nici la vamă n-am aşteptat ca la poarta uzinei!

-Sunt Ciovică, măi, nea Mihai! Vin din Bulgaria.

-Bravo, măi Costică! Măi, ce alură ai mai luat! De trei ani nu te-am mai văzut!

-Da, numai că am mai venit şi eu pe-acasă. Nu stăteam eu trei ani neîntrerupţi în Bulgaria. Ce noutăţi sunt în fabrică?

-Toate bune. Merge treaba-n Bulgaria?

-Cum să nu meargă?! Foarte bine. Avem acolo 600 de maşini.

-Hai, intră şi mai stăm noi de vorbă. Că tot pe aici o să ieşi.

-Aia e, să trag şi eu undeva.

Maşina a intrat în fabrică cu greutatea celor 386.000 de kilometri parcurşi şi despre care tehnicianul Costel Ciovică avea destule de povestit. Îl legau de ea amintiri de neuitat, la volanul ei tehnicianul român fusese sorbit de zâmbetul admiratorilor, primind aplauze şi salutul mâinilor ridicate în semn de admiraţie, de la ferestrele hotelului în care locuise doi ani şi jumătate la Sofia. Dar să-i urmărim povestea.

„Era începutul lui decembrie. La Sofia, iernile sunt mai dulci ca la noi. Eu dormeam la hotelul turistic „Seraika”, unde, în general, erau cazaţi numai străini. Aici aveau camere şi reprezentanţii lui Wartburg, Jug, Trabant şi al GAZ-ului. Într-o dimineaţă, când m-am sculat, maşinile din parcare aproape nu se mai vedeau. Căzuse peste noapte o zăpadă mai groasă de un metru. Pentru sofioţi era un fenomen deosebit; spuneau că aşa ceva se întâmplă acolo la o sută de ani! Bănuisem că o să am de lucru în ziua aceea, dar gândul mă ducea la zăpezile noastre. Când am coborât din hotel, mi-am dat seama că GAZ-ul nu vrea să pornească. Tehnicianul pufăia necăjit din ţigară. Îi „murise” bateria. Mi-era şi mie frică să nu-mi facă figuri, mai ales că nereuşita GAZ-ului strânsese în parcare un grup bunişor de sofioţi curioşi.

Trecând prin zăpadă, am intrat în maşină şi, după ce m-am recules câteva clipe, mi-am încercat norocul şi eu. I-am dat două spriţuri şi am învârtit cheia cu frică. Era frig. Dar când am auzit motorul duduind, mă credeam cum nu se poate mai bine învăluit de căldura reuşitei. Dând vina pe baterie şi ascunzându-se într-un zâmbet amical, colegul de la GAZ mi-a arătat cablul şi o sticlă cu votcă. Era clar ca „bună dimineaţa”. I-am făcut semn să-mi lege cablul. După ce mi-am încălzit motorul, am tras lângă el şi l-am pornit la „cravată”. Inima începuse să-mi bată mai tare, să mă simt mai puternic. Când m-am uitat în sus, la ferestrele hotelului, cred că mai mult de 20 de oameni îmi făceau semne cu mâna. După ce şi-a dezlegat cablul, nu mai scăpam de Ivanco. Ce era să fac? N-am putut refuza sticla de votcă. Asta a fost la-nceput!

Apoi, în fiecare dimineaţă, două săptămâni, cât a ţinut greul, parcă eram „şofer de serviciu”. „Ghinioniştii” se sculau mai devreme, îşi legau cablurile şi mă aşteptau râzând în hol. Nu le convenea, dar n-aveau ce să facă. Se consolau unii pe alţii că greul e prea mare. Chiar şi personalul hotelului se învăţase cu spectacolul. După ce serveam gustarea, mă urmăreau pe fereastră. Ştiau ce urmează şi se amuzau. Uneori, îmi făceau semn discret. A fost una dintre cele mai frumoase perioade petrecute în Bulgaria.”

Pe Bulevardul „marilor afaceri” din Atena, ARO a început să fie rostit frecvent

Nici nu-şi terminase de povestit întâmplările şi se decide plecarea lui Ciovică în Grecia, pe o durată de trei luni, pentru probe şi demonstraţii. Piaţa elenă ridica atunci probleme deosebite. Intrarea Greciei în Piaţa Comună îi oferea „pe tavă” cele mai de răsunet mărci de automobile, cu multe facilităţi. În aceeaşi măsură i se îngrădea posibilitatea opţiunii, în special în importul de produse din ţările socialiste. Producţia vechilor tipuri se restrângea, dar domnul Zaharopolos avea ambiţia lui, peste care nimeni nu putea să treacă. El le dorea pe acestea care aveau un nume ciudat. El voia ARO – M 461, maşina care îl edificase în numai o lună şi jumătate de probe.

Aşteptat la aeroport şi dus direct la Câmpulung de o maşină cu emblema „Probe”, omul venit de lângă Acropole şi care o rupea binişor pe româneşte nu şi-a putut stăpâni la început curiozitatea:

-Marca asta, maşina cum se cheamă?

-Noi o facem. Asta e ARO. Floare de stâncă!

-De la Câmpulung, e românească?

-Da, sigur, e noul model. I-auzi cum toarce!

-Toarce?!

-Merge motorul frumos!

-O, da, da! E modernă mult faţă de…

Şi, intuind încântarea străinului, Nicu Frântu începu să-i explice şi să-i arate ce poate maşina, ajungând la Câmpulung numai într-o oră şi jumătate. Intrat pe poarta fabricii, domnul Zaharopolos şi-a format prima impresie. Nu se aşteptase la o primire atât de frumoasă. Pe aleea principală străjuită de trandafirii în floare, fusese întâmpinat de zâmbetul multicolor al unui număr impresionant de automobile aranjate cu grijă, după gustul directorului, ca un evantai uriaş. După prima discuţie în sala de protocol, a fost condus, ca orice oaspete de vază, în mica expoziţie, completată recent cu toate cele patru tipuri de ARO din gama lui 24. Linia plăcută şi modernă, precum şi performanţele superioare în comparaţie cu M 461 l-au încântat până la uimire pe domnul Zaharopolos. Apoi a admirat trofeele cucerite pe meridianele lumii de autoturismele construite aici. Sub impresia celor văzute, a hotărât să desfăşoare pe loc tratativele. Negustor de elită, întârziind câteva zile, după alte afaceri la Bucureşti şi Braşov, domnul Zaharopolos nu s-a lăsat până n-a plecat de la Câmpulung cu 150 de ARO. Aşa cum prevăzuse, partenerul grec, începându-şi vânzările, şi-a văzut buzunarele umflate de drahme şi dolari, iar pe Bulevardul „marilor afaceri” din Atena, ARO a început să fie rostit din ce în ce mai frecvent. Chiar şi domnul Sarakakis, cel mai mare comerciant de automobile, pune ochii pe „Taurul Carpaţilor” şi devine în curând unul dintre principali comercianţi ai mărcii ARO în Grecia.

Televiziunea greacă a făcut o reclamă extraordinară pentru maşina românească, mai ales că a prezentat şi celelalte încercări rămase fără rezultat

Iarna anului 1981 a fost prea rece pentru ţinuturile greceşti, dar ea avea să „trădeze” strategia importatorului de automobile şi să înalţe maşina românească pe treptele competitivităţii. Un viscol scăpat parcă din zonele Polului Nord se abătuse cu duşmănie peste Munţii Salonicului. Marele oraş comercial şi împrejurimile sale au rămas fără transmisii de televiziune din restul ţării. Releul de recepţie şi transmisie, cocoţat pe vârful muntelui, fusese avariat, iar căile de acces până acolo erau blocate de zăpadă. Cine să cuteze o escaladare a înălţimilor pe drumuri impracticabile? Urcuşurile în pantă, la peste 30 de grade, erau ascunse sub nămeţii mutaţi ici şi acolo de furia vântului. În primele zile, se făcuseră câteva încercări, fără nicio şansă. Eforturile rămăseseră fără izbândă şi întristaseră şi mai mult oamenii, care, fără televiziune, se simţeau şi mai izolaţi de restul ţării.

Varianta accesului cu elicopterele căzuse şi ea din motive obiective, adică viscolul dezlănţuit le silea să stea la adăpost. Zona de lucru pe munte cuprinde o întindere mare, la care se adăuga şi terenul accidentat. Era nevoie şi de o cantitate însemnată de materiale, care trebuia transportată în diferite locuri. S-a recurs atunci la o ultimă soluţie. S-a apelat la un grup de specialişti temerari, care au îndrăznit să creadă în izbânda maşinilor româneşti ARO. Fiind vorba de chiar releul de televiziune, echipa a fost însoţită de un grup de reporteri cu aparate de filmat, încunoştinţaţi asupra pericolului şi instruiţi cu privire la condiţiile de transport şi de lucru în creierul munţilor.

„Cred că au consumat kilometri de film pentru a prezenta peripeţiile de escaladare a Salonicului înzăpezit. A fost pentru ARO cea mai bună reclamă. Timp de două săptămâni, la orele 7.00 şi 11.00 seara, localnicii urmăreau pe ecran secvenţe din lupta celor patru maşini româneşti înaintând mereu, metru cu metru, prin zăpadă până peste roţi, ajungând acolo unde era necesar. Deşi aveam televizor în cameră, coboram în holul hotelului, unde era un aparat în culori şi unde se strângeau, de obicei, mulţi oameni la o cafeluţă şi un pahar de Metaxa. Acţiunea de redare în funcţie a releului a generat un adevărat serial de senzaţie, în care centrul de atracţie erau cele patru maşini româneşti. Urmărind să scoată în evidenţă eforturile echipei de intervenţie, televiziunea greacă făcuse, totuşi, o reclamă extraordinară pentru maşina românească, mai ales că prezentase pe micile ecrane şi celelalte încercări rămase fără rezultat. Era clar că dintre toate maşinile numai ARO reuşise să înfrunte nămeţii până în vârful muntelui şi să ducă la izbândă echipa de meşteri pentru repararea releului care avea să dea din noua viaţă ecranelor din Salonic, preluând emisiunile Atenei. Pe lângă reportajele televiziunii, în holul hotelului mi-a fost dat să aud, de la cei mai diferiţi oameni, aprecieri extraordinare despre ARO şi despre România. Învăţasem limba greacă şi îi înţelegeam perfect. Vorbeau între ei fără să bănuiască, cel puţin, că sunt român şi reprezint acolo maşinile lăudate de ei. Îi ascultam şi simţeam cum inima îmi creşte de bucurie. Recepţionera, care mă cunoştea, urmărea şi ea isprăvile de pe Salonic şi devenise foarte amabilă cu mine; mă botezase „Mister ARO”.

Televiziunea aruncase astfel lumină în culisele scenei comerciale de automobile din Grecia. Pe Bulevardul „marilor afaceri” din Atena, dialogurile din magazinele de vânzare a automobilelor începeau să se complice.

-Am înţeles că aveţi ceva noutăţi la vânzare.

-Maşina românească, dar eu vă pot oferi o Toyota ori un Nissan ultimul tip, metalizat şi cu priză de putere doar cu câteva sute de dolari în plus. E marcă renumită, domnule!

-Mai scumpă decât ARO?

-E Toyota, domnule! Ultimele modele cu îmbunătăţiri speciale.

-Da, dar eu vreau să cumpăr un ARO!

-Deocamdată, nu avem şi va trebui să mai aşteptaţi. Avem o Toyota ultimul tip…

-Mie îmi trebuie un ARO. Uite, o iau deocamdată pe cea din vitrină.

-Regret, domnule, dar aceea este defectă. Ştiţi, la motor…

-O iau şi reparaţia mă interesează pe mine. Ştiu că ARO are şi „service”.

-Într-adevăr, dar este vândută şi asta.

-Regret, dar o să mai aştept până aduceţi. Avocatul meu o să facă formele pentru cinci bucăţi. Şi pentru prioritate, plătim integral înainte.

-Da, dar la preţ de Toyota.

-OK! (autori Ion Chingaru, Corneliu Filip) SURSA

About Aro News