ARO s-a impus pe piaţă cât a fost competitiv. Dar automobilul ARO a fost o maşină a anilor ’70 şi a avut caracteristici tehnice foarte bune atunci, dar în anul 2000 era depăşit de concurenţii săi: la calitate de execuţie, la confort şi la consum de combustibil.
După evenimentele din 1989, fusese un „boom”, când se căutau maşinile tot-teren în ţară de către particulari, dar, treptat, lucrurile nu au mai mers cum trebuie, aşa că aşteptam cu interes să văd ce mai este pe acolo. Am revăzut vechile hale, unde lucrasem pe vremuri, şi am văzut halele construite după plecarea mea şi dotarea lor, sărindu-mi în ochi faptul că mecanizarea şi automatizarea producţiei, de care depinde productivitatea muncii, nu depăşea prea mult nivelul pe care îl ştiam atunci când am plecat, în anul 1966, bazându-se la prelucrări aproape în totalitate pe maşini unelte monooperaţii. Am mers, în mod special, la linia de roţi dinţate, care era acum într-o hală nouă, şi am remarcat că maşinile erau cele pe care le comandasem prin studiul meu de dotare în anul 1966, ultimul an când am mai lucrat aici, plus cele două bătrâne FIAT-uri (maşini de danturat conic), din care unul îl găsisem când am venit la IMS, în anul 1957, iar al doilea fusese adus câţiva ani mai târziu, de la o altă uzină, tot în urma studiului făcut de mine. Maistrul, un om în vârstă, şi-a adus aminte de mine, spunându-mi că mă ţine minte de când era elev la şcoala profesională şi am ţinut ore cu ei despre roţile dinţate. Uzina intrase pe panta de declin şi am plecat cu un semn de întrebare privind viitorul său. Când, peste câţiva ani, s-a declarat falimentul său, mi-am pus întrebarea: de ce nu a rezistat această uzină, de ce nu s-a adaptat noilor reguli economice?
Evident, primul motiv este schimbarea sistemului economic după 1989. Totuşi, multe întreprinderi au rezistat şi s-au adaptat. Atunci, de ce ARO nu? Un asemenea eveniment are două componente, unul tehnic şi unul uman. Componenta umană nu o cunosc, deoarece nu am mai lucrat aici în ultimii 40 de ani de existenţă ai uzinei, deci nu o pot comenta. Voi încerca să explic componenta tehnică din punctul meu de vedere ingineresc.
Astfel, după părerea mea, primul factor tehnic ce a determinat căderea ARO a fost neglijarea de către management a creşterii productivităţii muncii prin mecanizare, creştere care trebuie să ducă şi la scăderea costului producţiei, şi la creşterea calităţii. Nu ştiu cum şi ce se raporta la creşterea productivităţii muncii la nivelul ARO, dar creşterea productivităţii muncii are loc dacă se înlocuiesc procesele bazate pe muncă manuală cu procese mecanizate, care reduc volumul de muncă manuală. Dacă, spre a produce o piesă, ai un lanţ de operaţii ce însumează o oră muncă, din care 40 minute muncă manuală, creşti productivitatea muncii dacă vei face aceeaşi piesă numai într-o jumătate de oră prin mecanizare, iar munca manuală nu mai reprezintă decât 15 minute. Acestui punct de vedere mulţi îi reproşează faptul că se reduce numărul de muncitori, deci ar creşte şomajul în rândul populaţiei. Răspunsul corect la această problemă a fost dat de istorie. Când a fost inventată maşina de cusut (în prima jumătate a secolului 19), crescând productivitatea muncii, tendinţa celor care coseau cu mâna era să distrugă maşinile de cusut, spre a nu rămâne fără de lucru. Totuşi, azi avem toţi haine ieftine, bune şi frumoase, fiindcă există maşini de cusut. Evident, creşterea productivităţii muncii, iniţial, a fost un şoc social, care genera idei conservatoare, dar societatea umană în evoluţie a rezolvat prin diversificarea surselor de muncă, prin creşterea gradului de şcolarizare a oamenilor, prin reducerea efortului depus şi apoi prin reducerea treptată a numărului orelor de muncă. Aceasta presupune, însă, o evoluţie continuă a capacităţii de a efectua diverse munci, deci, de învăţare. Fără schimbări şi fără această învăţare continuă, nu am avea progres şi nici creşterea calităţii vieţii. La baza oricărui progres al societăţii, pe locul întâi trebuie să vedem munca de învăţare înaintea tuturor celorlaţi factori.
Am deviat aici de la subiectul iniţial, aşa că trebuie să revenim la mecanizarea muncii. Dacă faci această mecanizare, este foarte bine, dar nu este şi suficient. Mai trebuie să realizezi acest lucru şi rentabil, adică cu cheltuieli mai mici decât în cazul anterior, când se foloseşte mai mult muncă manuală. Această evoluţie a mecanizării duce spre automatizare, deci creşte tendinţa de reducere a cantităţii de muncă manuală pe produs din ce în ce mai mult. Dar mecanizarea presupune cheltuieli şi nu nişte cheltuieli mici. Trebuie, deci, căutate piesele care să poată să fie prelucrate mecanizat şi mijloacele de prelucrare mecanizat ce presupun cheltuieli ce pot fi amortizate (recuperate) într-un timp convenabil.
Inginerul Nicolae Guja: Unele reflecţii privind evoluţia ARO
